Astăzi, majoritatea profesorilor se concentrează pe rezultate, pe spiritul competiţional şi performanţe. În mod normal educaţia nu ar trebui să te înveţe să lupţi împotriva colegilor, ci ar trebui să te înveţe să cooperezi cu ei. Creativitatea şi bucuria sinceră a concursurilor ar trebui să aibă un rol foarte important în formare, nu câştigarea locului întâi cu orice preţ.
Ceea ce nu înţeleg mulţi părinţi, fiindcă doar în ei îmi mai pun speranţa, e că preţul poate fi prea mare pentru copil. Dacă e să vorbim de profesorii din şcoli sau majoritatea cluburilor de performanţă, pe ei nu îi mai interesează bucuria învăţării ci doar rezultatul cu orice preţ (bineînţeles sunt şi excepţii, dar nu la ele ne referim aici), iar astfel se ajunge la tensiune foarte mare între profesor-elev, între insituţie-elev, iar părinţii care ar trebui să apere copiii iau partea instituţiei de cele mai multe ori. Acestor părinţi, le recomand un mic experiment: puneţi-vă în locul copilului. La propriu. Faceţi toate temele lui, mergeţi la scoală, la antrenamente, ascultaţi injuriile profesorilor şi spuneţi-mi cum vă simţiţi. „Da, dar rezultatele…” îmi spun câţiva părinţi. „Da, dar cu ce preţ?” le răspund eu. Copiii au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă şi de timp liber, parcuri, jocuri, alături de părinţi, socializare cu alţi copii, şcoală şi teme într-o măsură umană şi… somn dulce după oboseala din parc.
Ar trebui să ne învăţăm copiii, nu să fie primii, ci să găsească bucurie în tot ceea ce fac, nu pentru rezultat, ci pentru frumuseţea experienţei de a concura, de a învăţa şi de a experimenta. „Competiţia este bună, atât timp cât nu se pune în calea bucuriei învăţării.” Doar atunci se va naşte ceva frumos din paşii, din mâinile şi ideile copiilor, doar atunci când rezultatul nu contează. Când îţi place cu adevărat ceea ce faci şi nu te minţi cu un rezultat bun, progresul este inevitabil. Poate ar trebui ca mai mulţi antrenori şi profesori să înţeleagă aceste lucruri, dar şi mai important, poate ar trebui să înveţe părinţii să îşi apere copiii şi să spună NU când este prea mult. Cum? Nu trebuie decât să îi ascultaţi pe cei mici, să îi observaţi. Sunt trişti? Obosiţi? Nu mai au chef de nimic? Au momente când stau şi se uită în gol şi parcă nu mai au „viaţă”? Plâng des? Ei, atunci cred că voi, ca părinţi ar trebui să vă puneţi întrebări legate de activitatea lor.
Trist este că părinţii nu se impun la şcoală, iar şi mai trist este că acelaşi lucru se întâmplă şi în sportul care ar trebui să îl menţină sănătoz atât fizic, cât şi psihic, fiindcă acestea două sunt strict legate între ele (o minte sănătoasă într-un corp sănătos, nu?).
Sportul ce ar trebui să fie o relaxare şi socializare a devenit un teren al terorii de cele mai multe ori, în care antrenorilor „li se pune pata” pe câte un copil, iar cu complicitatea părinţilor, îl jignesc şi agresează, uneori fizic, alteori psihic, alteori amândouă. Agresiunea psihică, nu este o glumă! Poate fi mult mai nocivă, cu implicaţii pe termen lung, decât o palmă accidentală. Dar ce se întâmplă astăzi, este pur şi simplu teroare… o tragedie pe care părinţii o susţin.
Am avut un caz, cu un copil care avea teme peste teme, peste teme, de la o învăţătoare de-a dreptul maniacă. După lungi discuţii cu părinţii, au înţeles că un copil nu este o maşină de făcut teme, un robot care să stea într-un colţ şi să scrie liniştit ore în şir, teme care oricum nu prea îl ajută pe viitor. Împreună cu alţi 3 părinţi, au zis stop. Maxim 3 ore de teme / zi. Într-adevăr, scandal la şcoală, însă după ei 3 au mai venit încă 2, când au început să vadă diferenţele, bucuria copiilor care mai făceau şi altceva în afară de teme. Şi astfel, schimbarea, a început.