Ce poate fi mai greu decât să duci lipsa anilor, să îţi fie dor de clipe întâmplate pe vremea când ne descopeream şi învăţam din plin ce înseamnă viaţa. Să îţi fie dor exact de ceea ce ştii că nu mai e posibil a se întâmpla. Este pur şi simplu omenesc, să vrem ce nu putem avea, este motorul nostru când începem să ne dăm seama că nemurirea nu ne este accesibilă viaţa asta. Simţim trecerea timpului. În schimb, ne-am obişnuit să privim în urmă, e şi normal, să privim către aventurile frumoase, şi să ni le dorim din nou, în locul unui viitor nesigur. Refuz! mereu am refuzat să privesc în trecut, iar acest mic conflict mă oboseşte câteodată. Aşa că aleg să duc lipsa vremurilor ce vor veni, nicidecum a celor ce sunt, ori au fost. Dansul? Încă nu îmi oferă ce-mi arată visele aşa că voi privi în viitor în continuare, până când va fi trecut, şi un altu-i va lua locul, aşa cum s-a întâmplat cu muzica, cu teatrul, deşi… îmi lipsesc.
Timpul a trecut, iar victime ale acestui praf mai sunt prietenii, bunii prieteni peste care stratul s-a aşternut mai rapid. S-au schimbat, au devenit mari, preocupaţi de viaţă şi au uitat ce înseamnă să fii copil. Tot ce văd ei e o amintire fadă, şi nu un viitor luminos. Poate de aceea, oameni fără o copilărie fericită se aruncă cu atâta uşurinţă în viitor, dar pierd, necrezând în oameni.
Prezentul este un echilibru, între trecut şi viitor, între clipe frumoase ale trecutului, şi cele grele care vor urma, între clipe urâte ale copilăriei, şi lumina unui viitor.
Prezentul înseamnă să fii copil. Îmbătrâneşti trăind în trecut, întinereşti trăind în viitor, te menţii păstrând echilibrul.