Am organizat de curând un nou concurs de poveşti pentru copiii cu care lucrez (între 6 şi 17 ani). Sunt dezamăgit, în ultimii ani nu văd decât cum îşi pun singuri limite. Au învăţat să spună mult prea repede nu pot sau nu ştiu, fără măcar să încerce. Din ce am primit, se pare că spiritul de aventură, libertatea şi imaginaţia nu mai sunt ca acum câţiva ani. Pe cine să dăm vina? Televiziune? Şcoală? Părinţi? Sau pe noi, cei care le oferim şi altceva în afară de goana după bani, aş îndrăzni să zic că le oferim prin dans, muzică, teatru, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, o parte mai bună, mai luminată a lucrurilor; o poveste. În fond, arta este o poveste. Fie că o spunem prin dans, muzică sau vorbe… cu zâne, vrajitori. Cel puţin asta încerc să-i învăţ pe copiii cu care lucrez, să-şi elibereze mintea, să ştie că totul e posibil şi că orice vis poate deveni realitate.
Tendinţa generală care o găsesc îngrijorătoare la mulţi părinţi: cer copiilor să fie de nota 10+ la toate materiile, să-şi împovăreze mintea cu tot felul de lucruri inutile. Obosiţi după învăţat, se “relaxează” ori în faţa computerului, ori în faţa televizorului. Ca o mică paranteză, legat de TV, v-aş propune un mic experiment. Apucându-mă foarte serios de dans, mi-am restructurat camera, pus oglinzi pe un perete, doar un pat, un computer şi în rest să am loc să repet, am dat televizorul afară din cameră, l-am încuiat într-un loc uitat de lume şi de timp. Ce credeţi că am descoperit? A fost de-a dreptul şocant să constat cât timp liber mi-a rămas (nefiind omul care să se uite mult la TV, un Cartoon, Boomerang). Brusc am avut atâta timp încât nu ştiam ce să mai fac cu el.
Propunerea mea ar fi, mai puţin învăţat (bine, nu deloc, totuşi şcoala e un rău necesar), şi mai multe întrebări. De ce? De ce sunt aici? De ce să fac asta? De ce să nu încerc ceva nou? Şi nu există nu pot, asta este o minciună. Poţi face absolut orice îţi doreşti!